MONOLOG LULUȚA






-intră din culise alergând după un fluturaș-

LULUȚA: L-am prins!...l-am prins! Vai de mine!....În loc de flutur am prins un cărăbuș.....Sărăcuțu....o fi orfan ca și mine. Să-i dau drumu până nu-i pricinuiăsc un năcaz mai mare. Doamne!... tare mi-i urât aici!.... Nu știu ce să fac toată ziua... n-am pe nimeni care să mă iubească, de când o murit biata ninecuță...Ei nu pot înțălege că mi-i dor de ninecuța. De trii ani de zile mă găsăsc printre străini, care, pentru că mă văd tristă și pe gânduri, zâc că dau semne de nebunie. Sunt tare nenorocită în casa Chirițăi! Mătușica-i prea bătrână și Guliță prea tânăr....și prea...prost. Auzi la mătușica...vrea să măpă mărite mai târziu cu Guiță.....Luar-a-l...să nu vorbesc cu păcat. Apoi giudecă tu însuți de pot fi fericită....singură, orfană!...depărtată de toți prietinii copilăriei mele...de tine, Leonaș cu care eram deprinsă să te văd în toate zilele în casa maică-mii. Dragu Leonaș! ...unde-a fi el acu? ...De cum ne-au despărțit întâmplările...m-am pornit la Paris, și am șăzut acolo trii ani. De când nu l-am văzut, a fi crescut mare și m-a fi uitat poate. Da eu una știu, că nu l-oi uita niciodată....că-l iubesc din copilărie! M-am gândit totdeauna la el și, cum m-am întors în țară, cea dintâi dorință a mea a fost ca să te găsăsc șî să te vâd......(găsește pe jos un plic)Da ce e asta ...Un răvaș...de la cine?...de la Leonaș... O venit Leonaș? ...să cetim...

”Îngerul meu!

Tu ești steagul la care ochii mei stau țintiți cu dragoste și cu fală!(Cât de frumos scie!) Pentru tine doresc cinuri și slavă!pentru tine aș birui lumea toată!(Te cred, îngerul meu, dacă m-ai biruit și pe mine! Deseară mă duc la bal masche, vină și tu, puiule, ca să petrecem împreună. Eu oi fi îmbrăcat în Irod-Împărat. Al tău pentru vecii-vecilor! ”

Ce fericire!Ah, dragul meu Leonaș, și eu sunt a ta pentru vecii vecilor!

Trebuie să găsăsc un mijloc s-o păcălesc pe mătușica. Atâta-mi trebuie să afle c-am ieșit sîngurică din casă seara. EE, hai cu Doamne ajută!

AVENTURILE LUI HABARNAM



-după NIKOLAI NOSOV-



PERSONAJE:

POVESTITORUL

HABARNAM

PETICEL

ȘTIETOT

PILULĂ

ACUARELĂ

GUSLĂ

LENTILĂ

DONDĂNEL

FLORICICĂ

FULG DE NEA

OCHI-ALBAȘTRI

FLOARE-DE-COLȚ

MIERANNA

POVESTITORUL: A fost odată un oraș de basm, locuit de pititci. Li se spunea pitici pentru că erau mici, mici de tot. Oricare dintre ei nu era mai înat decât un castravete. Și pentru că pe străzile lui creșteau o mulțime de flori , i se spunea Orașul Florilor. Piticii erau de două feluri: prichinduți și prichinduțe. Mulți prichindei se mândreau că ei sunt prichindei și nu voiau nici să audă de prichinduțe. Între aceste ”două specii” exista un război ancestral. De aceea locuiau în orașe diferite.

Unii dintre spectatori vor spune că toate astea sunt doar scorneli. Poate că au dreptate, poate că nu. În orașul de basm poate exista până la urma urmei orice. Hai să vă fac cunoștință cu o parte din piticuți.

-Habarnam stă întins pe podea și se uită în tavan, Guslă cântă la muzicuță-

HABARNAM: Guslă, vreau și eu să fiu muzicant!

GUSLĂ:Te învăț! La ce vrei să cânți?

HABARNAM: La ce-i mai ușor.

-îi dă o muzicuță-

HABARNAM: Nu, muzicuța sună prea încet.Ceva mai tare nu ai?

GUSLĂ: Toba, îți place?

HABARNAM:Uite, ăsta da instrument! Ce tare cântă!

GUSLĂ:Atunci ești gata să iei lecții?

HABARNAM:Păi de ce să mai învăț? Gata, acum știu să cânt.

GUSLĂ:Nu-i adevărat, nu știi să cânți.

HABARNAM: Ascultă! (începe să bată, Guslă se ține de urechi)

GUSLĂ:Asta e doar o bumbăceală.

HABARNAM: Păi, am cântat foarte frumos.

GUSLĂ: Ba nu-i frumos deloc. După câte văd nu ai nici un talent pentru muzică.

HABARNAM:Ba tu nu ai talent! Spui asta numai din invidie. Vrei ca lumea să te asculte și să te laude numai pe tine.

GUSLĂ:Nu-i adevărat. Uite, ia toba și cântă. N-au decât să te laude și pe tine.(îi dă toba și iese supărat)

HABARNAM: Păi, chiar am să cânt.

-intră în cameră Acuarelă, Peticel, Floricică

FLORICICĂ: Ce-i cu hărmălaia asta?

HABARNAM:Ăsta nu-i zgomot. E cântecul meu.

PETICEL: Încetează imediat! Ne spargi urechea cu muzica ta!

HABARNAM:Asta pentru că nu te-ai obișnuit încă cu muzica mea.După ce-o să te obișnuiești n-o să-ți mai sparg urechile.

ACUARELĂ: Termină odată! Cară-te de-aici!

HABARNAM:Păi, unde să mă car?

ACUARELĂ: În câmp.

HABARNAM: Da în câmp n-are cine să m-asculte! Nu-nțelegeți muzica mea! Uite, n-am să mai cânt și într-o bună zi vă ve-ți da seama ce geniu ați pierdut.

-tăcere un moment-

HABARNAM: Acuarelă, m-am hotărât să mă fac pictor!Dă-mi niște acuarele.Vreau să-i fac portretul lui Peticel.

-Acuarelă îi dă toate materialele necesare lui Habarnam-

HABARNAM: Așează-te Peticel, imediat am să-ți fac portretul.

-Stai într-un loc, și nu te mai mișca! Altfel n-o să-ți semene.

PETICEL: Acuma îmi seamănă?

HABARNAM: Aidoma!(mai aplică o pereche de mustăți violete)

PETICEL: Hai, arată-mi să văd ce-a ieșit!Cum, așa arăt eu?

HABARNAM:Păi cum altfel?

PETICEL: Da, mustăți de ce mi-ai desenat?

HABARNAM: Odată și-odată or să-ți crească.

PETICEL: Și nasul de ce e roșu?

HABARNAM: Ca să fie mai frumos portretul.

PETICEL: Ăsta nu e un portret bun. Dă-mi-l să-l rup.

HABARNAM: Vrei să rupi o operă de artă?

_îi smulge foaia și iese pe ușă-

GUSLĂ: Habarnam ăsta te scoate tot timpul din răbdări.

ACUARELĂ: Ai dreptate. (vor să plece dar sunt opriți de Habarnam care intră)

HABARNAM: Gata, știu ce vreau să mă fac.

TOȚI: CE?

HABARNAM: Poet, ca Floricică.

FLORICICĂ: Ține-mă Doamne!N-ai reușit să cânți sau să pictezi, ce te face să crezi că ai talent literar?

HABARNAM:Simt eu că sunt foarte înzestrat.

PETICEL:Nu-l băga în seamă, hai să mergem.

HABARNAM: Tu erai cel mai bun prieten al meu. Merci de ajutor.

PETICEL: Cu un pierde vară ca tine nu vrea nimeni să se împrietenească.

-Habarnam vrea să-l ia la bătaie dar îl oprește Floricel, Peticel pleacă supărat-

FLORICICĂ: Bine, sunt de acord, da trebuie să te verificăm. Știi ce-nseamnă rimă?

HABARNAM: Rimă? Nu știu

FLORICICĂ:Rimă este atunci când două cuvinte au terminații asemănătoare. De exemplu: rață-dimineață, prăjitură uscată-înghețată. Ai înțeles?

HABARNAM:Am înțeles.

FLORICICĂ: Atunci spune-mi o rimă pentru ”toiag”

HABARNAM: Covrig.

FLORICICĂ: Păi ce fel de rimă este asta toiag-covrig, nu rimează defel.

HABARNAM: Dar amândouă se termină la fel.

FLORICICĂ: Nu-i de ajuns. Trebuie ca aceste cuvinte să se asemene așa încât să iasă ceva armonios. De exemplu: toiag-moșneag.

HABARNAM:Am înțeles.

FLORICICĂ: Atunci găsește-mi o rimă pentru ”câlți”.

HABARNAM: Mâlți.

FLORICICĂ: Ce-s ăia mâlți? Nici nu există asemenea cuvânt.

HABARNAM: Atunci bâlți.

FLORICICĂ: Ce mai sunt și ”bâlții”? ăștia?

HABARNAM:Asta e când cobâlțîi ceva, atunci se fac ”bâlți”.

FLORICICĂ: Numai minciuni spui, nu există un asemenea cuvânt. Trebuiesc alese doar cuvinte care există, nu născociri.

HABARNAM: Și dacă eu nu pot alege alt cuvânt?

FLORICICĂ: Înseamnă că n-ai talent pentru poezie.

HABARNAM:Atunci găsește tu o rimă.

FLORICICĂ: Îndată. ...câlți, dâlți, nâlți....nu rimează cu nimic.

HABARNAM: Ai văzut? Chiar tu folosești cuvinte care nu rimează cu nimic și mai zici că eu nu sunt talentat.

FLORICICĂ: Bine, ești foarte talentat dar lasă-mă în pace! Mă doare capul. Scrie în așa fel încât să aibă înțeles și rimă și gata poezia.

HABARNAM: Oare chiar așa simplu este?

FLORICICĂ: Sigur că este.

HABARNAM: Atunci lăsați-mă singur să compun. Un poet are nevoie de solitudine ca să poată crea.

FLORICICĂ: Spor la treabă!(pleacă toți)

-Habarnam începe să se gândească, la un moment ceva imaginar îl izbește în cap-

HABARNAM: Oare ce m-a lovit?O, fi căzut ceva din cer? Înseamnă că a dat peste mine ceva de la soare. Hiii, s-a desprins o bucată din soare și m-a lovit în cap. Văleleu, fraților...săriți...cade soarele peste noi!

LENTILĂ: Ce-ai pățit Habarnam? Ce zbieri așa?

HABARNAM: Lentilă, auzi ce mi s-a-ntâmlat: s-a desprins o bucată de soare și m-a lovit în cap.

LENTILĂ:Nu mai spune. (începe să râdă) Dacă s-ar fi desprins o bucată din soare, te-ar fi strivit de rămâneai acolo lat. Că doar Soarele e foarte mare.

HABARNAM: Minți, Soarele nu-i mai mare decât o farfurie.

LENTILĂ: Ni se pare nouă că e așa, pentru că soarele e mai departe de noi. Soarele e mai mare decât întreg Pământul nostru.Și e un uriaș glob incandescent.

HABARNAM: Ce chestie! Tu de unde știi Lentilă atâtea despre lumea asta?

LENTILĂ: Le-am văzut prin luneta mea.

HABARNAM: Da, ai văzut vreodată prin chestia asta cum arată capătul Pământului?

-Lentilă începe să râdă-

HABARNAM: De ce râzi?

LENTILĂ: Pentru că Pământul n-are capăt, el e rotund ca o mingie.Și în plus eu nu știu atât de multe. Mai învățat ca mine e Știetot.

HABARNAM: Lentilă, mereu am vrut să știu ce e dincolo de porțile orașului nostru. Ce-ar fi să începem o expediție. Crezi că Știetot ne-ar ajuta?

LENTILĂ: Nu știu. Da-l putem întreba.

HABARNAM: Mă duc să-l chem. Să nu pleci că vin imediat.

LENTILĂ: Mare pezevenghi mai e și ăsta. (începe să se uite prin lupă)

-intră Habarnam urmat de Știetot, Acuarelă, Guslă, Dondănel, fiecare dintre ei aduc câte 2 baloane, și cartoane-

LENTILĂ: Ce-i cu voi fraților? Și ce faceți cu lucrurile astea?

ȘTIETOT: Pentru prima oară în toată existența lui, Habarnam are o idee genială.

LENTILĂ: Ce idee?

ȘTIETOT: Să cunoaștem lumea înconjurătoare printr-o expediție. Mă gândeam de mult la asta. Și după sute de ore de cercetare am ajuns la concluzia că cel mai bun mijloc de a te deplasa într-o expediție este un balon. De fapt zeci de baloane umplute cu heliu.

LENTILĂ: Și cu restul populației ce este?

HABARNAM: Am dat sfoară în țară că organizăm o călătorie dincolo de porțile Orașului Florilor și ei vor să meargă cu noi. Condiția este să ne ajute să construim....drăcovenia.

ȘTIETOT: Balonul Habarnam. Mergi și tu cu noi?

LENTILĂ: Eu? Întâi să văd balonul că zboară și apoi mai vedem.

ȘTIETOT: La muncă fraților!

-muzică, construcția balonului-

ȘTIETOT: Eii, gata! Hai toată lumea să treacă în coșul balonului.

HABARNAM: Ce faci Lentilă nu te urci?

LENTILĂ: Mai bine l-ai lua pe prietenul tău Peticel.

HABARNAM: Cu Peticel m-am certat.

DONDĂNEL: De ce?

HABARNAM: Pentru că nu e cu adevărat prietenul meu. Ar fi trebuit să mă încurajeze când am vrut să mă fac pictor, poet sau muzician. În schimb el m-a luat peste picior.

ȘTIETOT: Hai, Lentilă urcă! Nu te mai codi!

LENTILĂ: Nu suntem cam mulți?

ȘTIETOT: Nu! Hai urcă.

LENTILĂ: Lasă, eu stau acasă.

ȘTIETOT: Cum vrei. Atunci rămâi cu bine Lentilă și ai grijă de ceilalți prichindei în lipsa noastră. La revedere!

TOȚI: La revedere!

POVESTITORUL: Adevărul este că Lentilă cât era el de mare savant avea rău de înălțime. Eee, și-așa neînfricații noștri călători, porniră într-o incredibilă aventură. Balonul se desprinse ușor de pământ și începu să plutească deasupra Orașului Florilor.

HABARNAM: Ia priviți, fraților, căsuța noastră a rămas jos!

-toți râd-

DONDĂNEL: Da tu ce credeai, că va zbura și căsuța cu noi?

HABARNAM: Nu credeam deloc așa ceva! Pur și simplu am zărit-o și v-am spus și vouă. Tu tot timpul bombănești, Dondănel! Din cauza ta n-avem tihnă în balon.

DONDĂNEL: N-ai decât să cobori dacă nu-ți place!

HABARNAM: Unde să cobor?

ȘTIETOT: Gata, ajunge!

HABARNAM: Uitați-vă, fraților, cineva fuge după noi!

ACUARELĂ: Așa e! Să știi că ăsta e Peticel.

GUSLĂ: Oare?

ȘTIETOT: Asta e umbra noastră.

HABARNAM: Cum umbra noastră?

ȘTIETOT: Foarte simplu. Este umbra balonului nostru.Noi umblăm prin văzduh, iar umbra aleargă pe pământ.

DONDĂNEL: Hii, a dispărut umbra. S-a pitit de noi.

ȘTIETOT: Cum să se pitească? Ne-am înălțat noi foarte sus și umbra nu se mai distinge din cauza asta.

DONDĂNEL: Ce rușine, să stai așa și să nu-ți poți vedea nici măcar propria umbră!

HABARNAM: Iar bombănești? Nicăieri n-are omul liniște din cauza ta!

DONDĂNEL: Liniște! Liniște! Dacă vrei liniște stai acasă!

HABARNAM: N-ai decât să stai tu!

PILULĂ: Dacă nu vă potoliți, vă arunc pe amândoi din balon!

-la un moment dat pe furiș Habarnam și Dondănel se joacă pe ascuns leapșa, Habarnam îl împinge mai tare pe Dondănel, acesta cade și rupe coșul balonului-

-DONDĂNEL: Au! Mi-ai rupt oasele!

ȘTIETOT: Potoliți-vă! Ia uite ce-ați făcut! Din pricina voastră s-a rupt coșul. O să se desfacă și-o să cădem cu toții din el.

-se produce o cădere bruscă, toți încep să țipe-

PILULĂ: A-VA-RIE!

HABARNAM: Murim! (se ascunde în coș)

PILULĂ: Ieși de-acolo!

HABARNAM: Mie mi-e bine și aici! Măcar dacă mor, să mor la adăpost.

ȘTIETOT: Ieși n-auzi! (îl trage forțat) Vom sări cu parașutele! PREGĂTIȚI-LE! (deschid toți umbrele)Atenție! Unul câte unul după mine. Cine nu sare va fi dus de balon mai departe. Pornim! (sare)

PILULĂ: Nu mai sare nimeni.Urcăm iarăși.

HABARNAM: De ce urcăm?

DONDĂNEL: Deșteptule! A sărit Știetot și balonul s-a ușurat.

PILULĂ: Ce-o să ne facem fără Știetot?

HABARNAM: Mare lucru, o să ascultați de mine. Am să fiu eu șeful vostru.

DONDĂNEL: TU? Nu poate fi șef cineva cu un cap ca al tău.

HABARNAM: Așa, vasăzică! Poftim jos și caută-l pe Știetot al tău, dacă nu-ți place capul meu.

PILULĂ: Ajunge! Dacă tot vrei să fii șef, născocește ceva. Nu vezi că am început să coborâm din nou?

HABARNAM:Mă gândesc.Am găsit! Când a sărit Știetot, balonul s-a ridicat pentru că a devenit mai ușor.

ACUARELĂ: Mi-e groază de ideile care-i trec ăstuia prin cap.

PILULĂ: Hai să-l ascultăm.

HABARNAM: Trebuie să aruncăm pe cineva ca să se ușureze balonul.

Toți: Ce?

HABARNAM: Propun să-l aruncăm pe cel care bombănește mai mult.

DONDĂNEL: Cu asata nu sunt de acord!Să-l aruncăm pe cel mai greu!

GUSLĂ: Nici asta nu merge. Toți avem aceeași greutate.

PILULĂ: Habarnam, hotărăște mai repede că acuși ne bubuim de pământ.

HABARNAM: Trebuie să ne numărăm, să vedem cine iese să sară cu parașuta.

GUSLĂ: Bine, hai să ne numărăm.

HABARNAM: Uni, doni, tres,

Ținter, binter, fes,

Eni, meni, la sfârșit

Ținter, binter, ai ieșit.

-iese el la numărătoare-

HABARNAM: Nu-mi place numărătoarea asta: En, ten, ti....

-coșul se izbește cu putere de pământ, toți se prăbușesc-

-scena conține acum o cameră de spital în care sunt 5 saltele pe care se află întânși cei 5 piticuți-

FULG DE NEA: Unde sunt?

OCHI-ALBAȘTRI: Acolo.

FULG- DE-NEA: Ce fac?

OCHI-ALBAȘTRI: Zac

FULG- DE-NEA: Or fi morți?

OCHI-ALBAȘTRI: Nu, cred că trăiesc.

FULG- DE-NEA: Hai, lasă-mă și pe mine, egoisto.

OCHI-ALBAȘTRI: Nu te mai împinge așa.

-Habarnam aude gălăgie la ușă, se ridică din pat și deschide ușa, fetele cad în scenă și încep să se plângă de durere-

FULG- DE-NEA: Prichindelule, ești un bătăuș!

OCHI-ALBAȘTRI: Voi prichindeii, nu faceți altceva decât să vă gândiți cum loviți pe cineva!Ce bine că nu mai locuim cu voi!

HABARNAM: Da unde mă aflu?

FULG-DE-NEA: În orașul prichinduțelor. Ați căzut cu balonul, ai uitat?

HABARNAM: Nu. Da voi cine sunteți?

OCHI-ALBAȘTRI: Eu sunt Ochi-albaștri, și ea este FULG DE NEA.

-intră Mieranna-

MIERANNA: De ce te-ai ridicat din pat, bolnavule?

HABARNAM: Tu cine mai ești?

MIERANNA: Mieranna, doctor primar în orașul prichinduțelor. Voi ce căutați în camera bolnavilor?

FULG-DE-NEA: Am venit să vedem care din ei s-a mai trezit.

MIERANNA: Ah, prichindeii ăștia! Mereu născocesc tot felul de șotii! Chiar aveați nevoie să zburați cu balonul?Taci, taci! Știu ce-o să-mi răspunzi: că n-o să mai faci. Așa spun toți prichindeii și după aceea se apucă de alte năzdrăvenii! Așează-te bolnavule!

-vrea să se așeze, dar sare ca ars-

-Mieranna îl pune la loc în pat dar cu fața în sus-

MIERANNA: Aha. Fundul tău e plin de așchii. Va trebui să le scot.

HABARNAM: Și o să mă doară?Au!

MIERANNA: Asta nu e durere, pacientule! Ți se pare doar că te doare.

HABARNAM: Auuu!

MIERANNA: Nu mai țipa așa, pacientule! Parcă te-aș tăia.

HABARNAM: Mai bine rămân cu așchiile.

MIERANNA: Nu se poate. Ai să faci puroi, pacientule.

HABARNAM: Ce tot o dai în sus și-n jos cu pacientule? Mă cheamă Habarnam.

MIERANNA: Așa prichindel, așa nume.

HABARNAM:Auuu!

MIERANNA: Gata! Balon ai vrut, balon ai găsit. Gata, acum te rog să te odihnești.

HABARNAM: Dar cu prietenii mei ce se întâmplă?

MIERANNA: Ei s-au trezit înaintea ta. Dar pentru că făceau prea multă gălăgie și vroiau să plece din spital le-am făcut un calmant și-au adormit. Mai ales Pilulă e atât de neascultător! Mai spunea că e medic.

FULG DE NEA: Nu-i așa c ți-a fost frică să zbori cu balonul?

HABARNAM: Un pic.

-intră Floare de colț-

MIERANNA: Tu ce mai vrei?

FLOARE DE COLȚ: Am venit și eu să-i văd pe prichindei.

OCHI-ALBAȘTRI: Ea este Floare de colț, poeta Orașului prichinduțelor.

FLOARE-DE-COLȚ: Vreau să scriu o poezie legată de expediția prichindeilor. Și vreau să le pun niște întrebări. Spune-mi te rog cine a născocit zborul cu balonul?

HABARNAM: Pe cuvânt de onoare că eu!

FULG-DE-NEA: Ce interesant! Povestește-ne!(Mieranna se dezbracă de halat și-l lasă pe unul din paturi, apoi ascultă în continuare)

HABARNAM: Mă tot rugau de mult prichindeii noștri să născocesc vreo idee: ”Născocește ceva, frate, te rugăm!” M-am gândit trei zile și trei nopți și ce credeți? Mi-a venit o idee grozavă! ”Uite, fraților, le-am zis, o să aveți un balon!” Și așa ne-am construit balonul.

OCHI-ALBAȘTRI: Și pe urmă?

HABARNAM: Pe urmă ne-am urcat toți și am început să plutim. Când am ajuns sus și ne-am uitat în jos, pământul nu era mai mare decât o plăcintă.

OCHI-ALBAȘTRI: Nu se poate!

MIERANNA: Nu-l mai întrerupeți!Doar n-o să ne mintă.

HABARNAM: Așa e, lăsați-mă să spun minciuni....adică, ptiu! Și cum vă spuneam, zburăm deci tot mai sus. Deodată, bum! Ne uităm și ce să vezi? Ne-am izbit de-un nor. Ce-i de făcut? Am luat toporul și am spart o gaură în nor. Apoi am început iarăși să urcăm. Și am ajuns la o înălțime unde gerul era de o mie de grade. Balonul s-a răcit și a început să coboare cu repeziciune. Știetot, un fricos, când a văzut că balonul cade, s-a aruncat cu parașuta. Și-apoi, dintr-o dată...buf.

FULG-DE-NEA: Și mai departe ce-a fost?

HABARNAM: Nu mai știu. M-am trezit aici. Am și eu o întrebare. Unde sunt hainele mele.

MIERANNA: Sunt într-un loc sigur. Ca să fiu sigură că nu plecați de aici.

HABARNAM: Cum adică?Vrei să spui că toți de aici suntem de fapt prizonierii voștri?

MIERANNA: Nu chiar. Dar deocamdată vreau să văd că vă comportați civilizat. Îți dai seama ce ar însemna cinci prichindei bătăuși pe străzile orașului nostru? Toată lumea s-ar umple de vânătăi și cucuie.

FLOARE DE COLT: Mieranna, eu zic totuși că prichindeii nu sunt chiar așa de răi. Uite, de exemplu, Habarnam e chiar foarte curajos.

MIERANNA: Vom mai vedea. Acum toată lumea afară, pacienții au nevoie și de odihnă.

-Ies toți, Habarnam începe să facă turul paturilor celorlalți prichindei după ce se îmbracă cu halatul uitat de Miranna. Se oprește la Dondănel pe ca începe să-l gâdile pentru a se trezi-

HABARNAM: Cum te simți bolnavule?

DONDĂNEL: Minunat! Mă doare capul îngrozitor. Unde suntem?

HABARNAM: În orașul prichinduțelor. Ridică-te bolnavule. Respiră.

DONDĂNEL: Ce-nseamnă asta? ba ridică-te, ba culcă-te, ba respiră, ba nu respiră!(Habarnam îl lovește cu palma peste cap)

HABARNAM: Tu, Dondănel n-ai să te schimbi deloc. Bombănești într-una.

DONDĂNEL: Habarnam!

HABARNAM: Gura!(încep să se trezească și ceilalți prichindei)

DONDĂNEL: Ascultă, Habarnam, scapă-mă de-aici. Sunt sănătos tun, pe cuvânt de onoare! M-am lovit doar la genunchi și astea mă țin în pat, mi-au luat hainele.

HABARNAM: La toți ne-au luat hainele. Ca să nu mai plecăm de-aici. Mai rabdă puțin până născocesc eu ceva.Numai promite-mi ce de aici înainte ai să mă asculți numai pe mine, iar dacă te vor întreba prichinduțele cine a născocit balonul să le spui că eu.

DONDĂNEL: Bine, da numai scapă-mă din pușcăria asta.

PILULĂ: Și eu vreau să fug.

HABARNAM: Cum, nici tu nu ești bolnav?

-intră Miranna fără ca cei din sală să o observe-

PILULĂ: N-am decât o julitură la umăr. Și să vezi ce tratament îmi aplică.Pe dinafară-plasturi cu miere, intern-ghici ...

ACUARELĂ ȘI GUSLĂ: Miere.

MIERANNA: Recunoaște totuși că metoda noastră de vindecare este mult mai bună decât a voastră. Orice leziune, rană, lovitură, furuncul trebuiesc unse cu miere. Mierea e o substanță dezinfectantă foarte bună.

PILULĂ: Nu pot fi de acord cu dumneata. Toate rănile trebuiesc unse cu iod. Iodul e foarte bun dezinfectant. Pentru prichindei mierea dumitale nu e bună la nimic.

MIERANNA: De ce?

PILULĂ: Doar ai recunoscut singură că tratamentul cu miere e nedureros.

MIERANNA: Și un tratament trebuie neapărat să fie dureros?

PILULĂ: Pentru prichindei neapărat. Dacă un prichindel sare un gard și se lovește, rana trebuie tratată cu iod, pentru ca durerea să-l determine pe prichindel ca atunci când va mai vrea să sară vreun gard să realizeze cât e de periculos. Medicul trebuie să le aibă în vedere pe toate.

-intră și celelalte trei prichinduțe-

MIERANNA: Ție cine ți-a dat voie să te îmbraci în halatul meu?

HABARNAM: Dacă mi-ați luat hainele!

ACUARELĂ: Prichinduțele astea!

MIERANNA: De ce vi se pare rău să fi prichinduță?

ACUARELĂ: Nu e rău, dar să fii prichindel e și mai bine. Noi îl avem pe Guslă-muzicantul.

MIERANNA: Și noi avem multe prichinduțe care se pricep la muzică.

ACUARELĂ: Floricică e un mare poet.

MIERANNA: Și noi o avem pe Floare-de-colț.

FULG-DE-NEA: MIERANNA trebuie să recunoști totuși că noi nu avem un Habarnam. Dacă am avea și noi un om de știință ca el!

GUSLĂ: Cine e om de știință?

FLOARE DE COLȚ: Habarnam ne-a povestit cum i-a venit ideea construirii balonului.

ACUARELĂ:Da nu el a fost cu ideea, Știetot a fost.

OCHI-ALBAȘTRI: Cine e Știetot ăsta?

ACUARELĂ: Prichindelul nostru care se pricepe la toate.

OCHI-ALBAȘTRI:Ce ai de zis, Habarnam?

HABARNAM: Nu e adevărat! Eu am construit balonul. Nu-i așa Dondănel?

DONDĂNEL: (cu jumătate de gură) Da...

ACUARELĂ ȘI GUSLĂ: De ce minți Dondănel?

DONDĂNEL: Pentru că... el m-a obligat.

-Habarnam dă să plece dar Pilulă se dă jos din pat și-l oprește-

PILULĂ: Ești un mincinos, Habarnam!Spune-le prichinduțelor cine ești tu de fapt!

-Habarnam merge într-un colț al camerei și începe să plângă-

HABARNAM: Da, e adevărat. Nu sunt decât un pierde-vară. De fiecare dată când fac pe viteazul ceva rău se întâmplă. Sunt cel mai rău prichindel din întreg Universul.

-prichinduțelor li se face milă de el-

OCHI-ALBAȘTRI: Ne pare rău Habarnam.

HABARNAM: Păi, de ce să vă pară rău? Voi nu mi-ați făcut nici un rău. Dimpotrivă, eu v-am mințit.

MIERANNA: Da, dar important e că acum îți pare rău pentru greșeala ta. Uite, ca să te simți mai bine vă vom aduce hainele. Fetelor, vă rog, mergeți în cabinetul meu.

FLOARE DE COLȚ: Să trăiți!

-deodată Habarnam, după ce îi sunt aduse hainele începe să urle-

OCHI-ALBAȘTRI: Acum ce mai e?

HABARNAM: Mie...mie.....

DONDĂNEL: Zi odată.

HABARNAM: Mie mi s-a făcut dor de Peticel. E el rău câteodată....da e prietenul meu. Eu sunt aici și el a rămas acasă. Ce-o face el acum?

MIERANNA: Dificil de tratat mai sunt și piticuții ăștia! Nu ți-ai luat rămas bun când ai plecat?

HABARNAM: Ne certasem și n-am vrut să-mi iau rămas bun.

FLOARE DE COLȚ: Mieranna, e mare distanța între orașul nostru și Orașul Piticuților?

MIERANNA: Cam 2 zile de mers pe jos. Da de ce mă întrebi?

FLOARE DE COLȚ: Cred că a venit timpul să le dăm drumul piticuților. Lui Habarnam i s-a făcut dor de casă.

PILULĂ: Și mie mi s-a cam făcut dor.

-la fel spun și ceilalți

-MIERANNA: (după un timp de gândire) Bine, fie!

TOȚI: Ura!

PILULĂ: Vă mulțumim, doamnă doctor. Cred că ar trebui să plecăm imediat.

FULG DE NEA: Ai dreptate, piticuții din Orașul Florilor sunt probabil foarte îngrijorați.

DONDĂNEL: Atunci , ce mai așteptăm. Sunteți gata?

HABARNAM: Gata.

OCHI-ALBAȘTRI: Habarnam, vreau să te rog ceva. Promiți că ai să ne scrii.

-Habarnam tace-

OCHI-ALBAȘTRI: Nu vrei să ne scrii?

HABARNAM: Ba da dar...

DONDĂNEL: Adevărul e că nu știe să scrie. Nu-i nimic, prietene, te vom învăța noi să scrii.

HABARNAM: Mulțumesc, fraților!

-Piticuții își iau la revedere-

Chirita

PERSONAJELE


Cucoana CHIRIŢA-ANDREEA PIPOȘ

ARISTIŢA, CALIPSIŢA, fetele lor-VIORELA HOARȚĂ (DIANA), ROXANA HARPAD

PUNGESCU, coţcar bucureştean ANDREEA STOIAN

BONDICI, coţcar ieşean-GEORGIANA

GULIŢĂ, copilul Chiriţei-MIHAELA CROITORIU

Văduva AFIN-FRANCESCA BARBACARIU

LULUŢA, copila ei-ANDREEA BADEA

Sărdarul CUCULEŢ, director de agie-ANGELICA PLOIEȘTEANU

IOANA ţiganca-DIANA





CHIRIŢA (şade dinaintea toaletei şi-şi face sprâncenele), ŢIGANCA (calcă rochii în fund)

CHIRIŢA (cântă)

(Se aude în odaia lui Guliţă un minavet.)

CHIRIŢA (răsărind): Iar!... o să mă năucească trântoru cu minavetu lui!... Cât îi ziulica de mare tot ţârlâieşte... de urlă câinii mahalalei... Fa, fa Ioană, du-te de zi cuconaşului să tacă, că m-am săturat de mojică ca de mere pădureţe... îmi vine acru... (Ţiganca intră în odaia lui Guliţă.) fa... fa... (Ţiganca vine înapoi.)

ŢIGANCA: Aud, cucoană.

CHIRIŢA: Mă rog, ce ţi-am spus când ţi-am poroncit să-mi găteşti păişoare cu bumbac pentru sprâncene? aud?...

ŢIGANCA: Mi-ai zis...

CHIRIŢA: Nu ţi-am zis să mi le faci subţiri?... Ian vezi cum mi le-ai meşterit... parcă-s buzdugane de vel armaş din vremea domnilor greci!...

ŢIGANCA: Da lasă, cuconiţă, că-s tocmai cum trebuie... doar ţi-am mai făcut eu pămătufuri şi badanale de sprâncene.

CHIRIŢA: Cum ai cârâit?...

ŢIGANCA: Niciodată nu ţi-ai făcut aşa de frumoase sprâncene... parcă-s două lipitori umflate...

CHIRIŢA: Înghinate-s cum trebuie?

ŢIGANCA: Dizghinate... dizghinate...

CHIRIŢA (strănutând tare): Pe braţe!... M-o fi pomenind d-lui, Ioană.

ŢIGANCA: Te-o fi pomenind, cucoană.

(Se aude iar minavetul în odaia lui Guliţă.)

CHIRIŢA: Iar! Iar!... Valeu! că mare păcate c-un plod!...

(Intră în odaie.)

ŢIGANCA: Vai de mine! ce păcate pe capul meu de când am venit în Ieşul ista!... ba îmbracă pe cucoana... ba găteşte duducile... ba calcă rochii de bal... ba arde nucuşoară de sprâncene. Mă mir cum nu s-au săturat de zbânţuit!... Ieri au fost la teatru şi-n astăseară merg la bal, la Afinoaia; ş-apoi şi alt păcat! că încep a se-mbrăca de pe la toacă... Îmi vine, zău, să iau câmpii...

(Se aude dând palme în odaia lui Guliţă şi Guliţă plângând.)

CHIRIŢA (intrând): Ia aşa... mai bine-i scânci tu, decât oi turba eu... Ce mirosă-aici a pârlit?... arde ceva, vro petică?... (Aleargă la masa cu rochii de ridică una şi o arată arsă în poale.) Iaca poznă! c-o lăsat cioara feru pe rochii... destulă treabă!... Ian priveşte... rochie de bal îi asta?... Ei! apoi să n-o ucizi în bătaie! bunătate de rochie cumpărată la Leiba Grosu cu o mulţime de bani. (Aruncă rochia în obrazul ţigancei.) Na! stahie- mpeliţată... mănânc-o friptă cum îi... şi lipseşti din ochii mei că intru acuşi într-un păcat.

ŢIGANCA: Cuconiţă...

CHIRIŢA: Lipseşti, îţi zic... piei, că te zgârii... (Ţiganca fuge în odaia Chiriţei.)

CHIRIŢA (plimbându-se furioasă): Uf! Cu ce-oi să mă duc eu acum la balul Afinoaiei?...

(Se aude afară următorul dialog:)

AFIN: Acasă-i cucoana?

ȚIGANCA: Acasă, dar să ghiloseşte acum.

CHIRIŢA, AFIN, LULUŢA

CHIRIŢA: Auzi, toanta? (Aleargă la uşa din fund şi o deschide.) Cucoană Nastasiică... poftim, nu te potrivi...

AFIN: Poate că te deranjarisesc, cucoană Chiriţă?... dar n-am vrut să-ţi trec pe la poartă ca o străină...

CHIRIŢA: Cum să mă rânjariseşti tocmai d-ta?...

LULUŢA (în parte): Rânjariseşti?... ha, ha, ha...

CHIRIŢA: Iaca şi Luluţa!... Ai scos-o din pasion astăzi?...

AFIN: Dar, pentru că mâine îi duminică.

CHIRIŢA: Da vezi ce frumuşică-i, diavoloaica! îţi vine s-o mănânci de vie.

LULUŢA: Să mă mănânci?... mersi. (În parte.) Şi n-are măcar nici dinţi.

CHIRIŢA: Ha, ha, ha... Bat-o norocu! Nostimă-i!... vină să te sărute mătuşica, Luluţa dragă... (O sărută.)

LULUŢA: Alei! maman... ce-a păţit mătuşica de şi-a pus lipitori pe frunte? (Arată sprâncenele Chiriţei.) O doare capul?

CHIRIŢA: Eu, lipitori?...

AFIN: Ce lipitori?... unde vezi tu lipitori?...

LULUŢA: Ha, ha, ha... ba-s sprâncene... şi una-i numai pe jumătate!

CHIRIŢA: Ha, ha, ha. (În parte.) Cum i-aş suci gâtul când ar fi a mea!

LULUŢA: Maman, să-mi cumperi si mie o pereche de sprâncene din târg, ca să le pun păpuşei de Anul Nou.

AFIN: Bine, bine, ţi-oi cumpăra. Taci din gură.

CHIRIŢA: Da de ce să tacă, soro? las’ să vorbească copila... că zice tot nişte lucruri... Se cunoaşte că învaţă la pasion.

LULUŢA: Pansion, mătuşică... nu pasion.

CHIRIŢA: Fie şi pansion, că doar nu m-o crescut mama cu gubernată, ca să ştiu nemţeşte.

LULUŢA: Guvernantă, mătuşică, nu gubernată... Da bine, mătu- şică, aşa vorbiţi pe-acolo, prin provincie?...

CHIRIŢA: Ha, ha, ha! Ce giuvaer îi! ha, ha, ha. (În parte, furioasă.) Ce triton ţi-aş trage eu, trântorule... (Tare.) Ha, ha, ha! are un duh cât şapte, şi dă dintr-însa nişte vorbe... ha, ha, ha.

AFIN: Mă rog, să nu mi-o deochi...

CHIRIŢA (scuipând): Ptu... ptu... ptu...

LULUŢA (culegând un pai, jos): Na! că ţi-a sărit un dinte, mătuşică.

CHIRIŢA (speriată): Un dinte? (Se repede şi ia paiul.) Ce dinte?... un pai!...

LULUŢA: Altă dată să ştii, mătuşică, că aici, în Iaşi, nu este obicei să faci ptu, ptu în obrazul altora... nu-i frumos...

CHIRIŢA: Să-ţi spun drept, soro dragă, ţi-i hazlie Luluţa... dar îi cam obrăznicuţă... adică, să nu te superi.

AFIN: Mademuazelă, cere pardon mătuşicăi.

LULUŢA: Bai... bai...

AFIN: Nu vrei?... când îţi porunceşte maman?... Apoi, să te duci degrabă la caraul şi să nu crâcneşti...

LULUŢA: Mersi, maman. (Se închină; în parte.) Tot mă dureau picioarele; mai bine-oi şedea pe scaun.

(Se duce de se pune pe scaun înaintea toaletei şi, în toată vremea scenei următoare, se apucă de face sprâncene şi musteţi bustului de carton ce este pe masă... Îi pune roşu şi-i aşează zulufii.)

CHIRIŢA (în parte): Bine i-o făcut. (Tare.) Da de ce treabă, soro dragă?

AFIN: Las’ să mai prindă la minte, că-i prea nebună... Da ia spune- mi, mă rog, ce fac copilele d-tale?

CHIRIŢA: Aristiţa şi Calipsiţa?... se gătesc de bal pe deseară, la mata.

AFIN: De pe acum?... De-abia a tocat...

CHIRIŢA: Ştii mata cum sunt fetele când se gătesc de bal... Ba le trebuie una... ba alta... şi când te trezeşti, o înnoptat de tot. De aceea-i mai bine să se apuce de toaletă încă cu ziuă... povestea vorbei: însuratul devreme şi mâncarea de dimineaţă...

AFIN: Apropo de însurat... nu s-a înfăţişat nici un holtei ca să ceie duducile?...

CHIRIŢA: Of! Ai fete, soro? ai şi peri albi... Ei; apoi închipuieşte-ţi acum, soro... dacă cu o singură fată ai atâte supărări, dar cu două?...

CHIRIŢA: Surioară dragă... eu te ţin de un ceas în picioare... alei!... ia, aşa păţesc de câte ori gândesc că am fete de măritat: îmi pierd minţile. (Aduce scaune.) Poftim de şezi, mă rog... şi mă iartă.

AFIN: Foarte-ţi mulţumesc... că trebuie să mă duc îndată acasă pentru ca să port de grijă despre cele trebuincioase pentru bal.

CHIRIŢA: Da ia mai şezi... pentru hatârul meu... Să mă vezi moartă... să mă-ngropi de te-i duce.

AFIN (în parte): Vai de mine! că mi-am găsit beleaua... (Şade.)

CHIRIŢA: (punându-se pe un scaun): Ş-aşa cum îţi spuneam, zic într-o zi boieriului: Frate! ştii c-avem două fete mari? — Ba ce mari, îmi răspunde sufleţelul, coşcogea!... cât nişte zdragoni (Bărbatu meu îi tare mucalit, bată-l-ar norocu c-un car de galbeni!) — Ei bine, îi zic eu, gândit-ai, dragă, să le mărităm? — Hai, hai! le-am găsit doi bărbaţi şucada. — Care şi care? — Paharnicul Brustur şi căminarul Cociurlă, vecinii moşiei noastre. — Brustur şi Cociurlă?... Elei, frate!... cum o să-mi dau fetele după nişte boierinaşi de ţară?... Fete frumuşele... tinerele... curăţele... hărnicele... cu franţuzasca lor... cu ghitarda lor... cu cadrilu lor... gospodine bune... iconoame... cetite... giucate... pricopsite... să le fac eu, pe una Brusturoaie şi pe ceealaltă Cociurloaie!... atunci s-agiungă!... — Ea, Brusturoaie... ea, Cociurloaie... mai bine decât or mocni ş-or îmbătrâni în casa părintească... Brustur şi Cociurlă au moşioare bune; au bănişori buni... au vitişoare bune. — Ei! şi pentru că au vite, de aceea să-mi fac eu blestemul ca să le dau copilele?... ba, cât îi cucu!... Şi-or pune d-lor pofta-n cui. — Ba nu şi-or pune-o, pentru că le-am făgăduit. — Ba şi-or pune-o. — Ba nu şi-or pune-o. — Ba şi-or. Ah! ş-am leşinat!...

AFIN: Ai leşinat?...

CHIRIŢA: Fără doar şi poate... da ştii? Iată! Când m-am trezit, bietu sufleţelul îşi smulgea musteţile de desnădăjduire! şi pentru ca să mă liniştească, mi-o făgăduit să mă lase ca să vin în câşlegi la Iaşi cu fete cu tot... pentru ca să cerc doar le-aş pute a mărita aici...

AFIN: Ei, şi pân-acum nu s-a arătat nime?

CHIRIŢA: Cum nu?... Înţălegi că îndată ce-am sosit aici, mi-am scos fetele la ivală... pe la ftreatru, pe la suarèle... ghilosite, gătite, împopoţonate, îmbrăcate tot după modă... Ce dracu să faci?... dacă ai giuvaeruri, trebuie să le arăţi.

AFIN: Şi în sfârşit...

CHIRIŢA: În sfârşit, am prins doi în căpcană...

AFIN: Cine şi cine?

CHIRIŢA: Aga Bondicescu şi spătarul Pungescovici!...

AFIN: Sărdarul Cuculeţ mi-a vorbit de ei ca de nişte berbanţi...

CHIRIŢA: Aud?...

AFIN: Mă rog... îi cunoşti?

CHIRIŢA: Cum nu?... vin în toate zilele să ne vadă. (Încet.) Şi ştii una?... Pare-mi-se că li s-o aprins călcăile...

AFIN: Da n-ai cercetat... ce sunt?... de unde-s?... ce stare au?

CHIRIŢA: Ce atâta cercetare... când unu-i agă şi celălalt spătar... Ş-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... cu tabieturi... iar nu ca Brustur şi Cociurlă... groşi în ceafă şi morocănoşi...

AFIN (apropiindu-se de Luluţa): Da ce te-ai apucat acole de făcut?

LULUŢA: Maman, am gătit păpuşa de bal... i-am făcut sprâncene...

AFIN: sprâncene?... benghiuri?... roş?... da de unde le-ai găsit toate aceste?

LULUŢA: În besecteua mătuşicăi!

CHIRIŢA (furioasă): Ha? în besec... iaca dimonu... că mi-o cotrobăit toate lucruşoarele...

AFIN: Madmuazelă, nu-i frumos... Eu mă duc... dar nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal.

CHIRIŢA: Cum, Doamne, iartă-mă! să lipsesc?... când am fete de căsătorit?

AFIN: Hai, Luluţă, şi zi bonjur mătuşicăi.

LULUŢA (făcând compliment): Bonjur.

CHIRIŢA (imitând-o): Îi poznă de nostimă!... (O sărută.)

LULUŢA (în parte): Ştirba-baba-cloanţa.

CHIRIŢA (în parte): Ce-o zis?... Hei, că nu eşti a mea, păcatule!(

Adio! în astă-seară.

CHIRIŢA: Acum, ia să-mi văd şi fetele... (Strigă.) Aristiţo, Calipsiţo...

ARISTIŢA, CALIPSIŢA (crăpând uşa odăii lor): Aud, maman.

CHIRIŢA: Da veniţi încoace... Ce, Doamne, iartă-mă...?

ARISTIŢA, CALIPSIŢA (coborând ochii): Maman...

CHIRIŢA: Ce-aţi păţit astăzi de vă fasoliţi aşa?...

ARISTIŢA, CALIPSIŢA: Nu suntem încă îmbrăcate.

PUNGESCU, BONDICI

BONDICI (deschizând uşa , încet): Nime în tindă, nime în odaie; tufă ca-n punga noastră... (Deschizând uşile.) Poftim, arhon spătar, că aici suntem la locul nostru.

PUNGESCU: Poftim d-ta întâi, arhon agă.

BONDICI: Ba... mă ferească Dumnezeu!... poftim.

PUNGESCU: Ce se potriveşte... (Intră odată amândoi râzând.)

BONDICI: Ne poftim ca oarecine la temniţă.

PUNGESCU (răsărind): Ia... nu pomeni de temniţă, neneo, că mă-nfior pân-în unghii...

BONDICI: Pentru ce, neiculiţă?... pentru că ai pârjolit mai deunăzi la cărţi pe sărdarul Cuculeţ?

PUNGESCU: Precum zici... acest onorabil sărdar e director la agie şi am însemnat că el ne urmăreşte ca umbra peste tot locul...

BODICI: Da oare unde să fie cucoanele de gazdă?

PUNGESCU: Poate c-o fi dormind după prânz... obiceiul pământului.

BONDICI: Aş! obiceiurile cele bune se pierd pe toată ziua... însă, apropo... cum mergi tu cu curtea demuazelelor?

PUNGESCU: Merg ţeapăn... da tu?

BONDICI: Vârtos... Ei, apoi ce facem?... ne însurăm?

PUNGESCU: Zestre este?

BONDICI: Trebuie să fie că-s de la ţară... şi ştii tu că la ţară se-ngraşă bobocii. Altă nu ne rămâne decât să ne însurăm, pentru ca să scăpăm de creditori

PUNGESCU: Aoleo! ce-mi văzură ochii! baba-şi pune boia-n păr?... Al naibii!

Deschide besecteua şi găseşte o hârtie

BONDICI (citind hârtia): Ce văd?... o foaie de zestre!... Neiculiţă... neiculiţă, vin degrabă să vezi...

PUNGESCU: Ce?...

BONDICI: Ascultă: (citeşte:) “Foaia de zestre a fiicelor mele Aristiţa şi Calipsiţa!”

PUNGESCU: Aoleo!... zi-nainte...

BONDICI: “Boccealâcul: două şaluri.”

PUNGESCU: Bun! unu mie, unu ţie!

BONDICI: “Două blane de jder, două de vulpe.”

PUNGESCU: Bun! jderu mie...

BONDICI: Ba vulpea ţie. “Şi, în sfârşit, câte 1500 galbeni de fată; bani înaht, împărăteşti şi cu zimţi.”

PUNGESCU: 1500 galbeni!... m-am făcut chiabur!

Cei dinainte, ARISTIŢA, CALIPSIŢA

ARISTIŢA, CALIPSIŢA, BONDICI: Sărutăm mânuşiţele şi picioarele duducilor...

ARISTIŢA, CALIPSIŢA (închinându-se ca copile mici): Monsiu...

BONDICI (înaintându-se): De ce vă sfiiţi de noi, care am fost totdeauna, suntem şi vom fi în veci supusele slugi a neneacăi d-voastră şi...

PUNGESCU: Şi chiar adoratorii copilelor neneacăi.

BONDICI: Dar... adoratorii cei mai înflăcăraţi! (Încet lui Pungescu.) Pe care o iei tu?

PUNGESCU: Pă Calipsiţa.

BONDICI: Treci dincolo, lângă ea. (Aristiţei, cu foc): Nu mă îndoiesc, duducă Aristiţă, că din ceasul ce ţi-am dat braţul la Păcurari... ai înţeles că te iubesc?...

CALIPSIŢA: Ui monsiu...

PUNGESCU (Calipsiţei, cu foc): Sper, domnişoară, că...

ARISTIŢA: Ui monsio...

PUNGESCU: Ui?

Cei dinainte, CHIRIŢA

CHIRIŢA (ieşind din odaia ei şi văzând scena de mai sus, vine repede şi întinde mâinile deasupra lui Bondici şi a lui Pungescu): Amin! vă blagoslovesc!... şi la capul altor fete!

ARISTIŢA, CALIPSIŢA (uimite): Maman...

CHIRIŢA: Ce maman?.. Vă iubiţi? Să vă fie de bine!... (Plânge.) V-am hrănit... Luaţi-vă... însuraţi-vă... cununaţi-vă... împărecheţi-vă... ca hulubaşii şi ca cărăbuşii... Eu vă dau blagoslovenia mea... acum şi purure şi în vecii vecilor... (În parte.) Of! slavă ţie, Doamne, că m-am cotorosit!...

BONDICI: Cucoană Chiriţă... suntem pătrunşi până în suflet!... şi crede că ne-om sili de a fi ginerii cei mai supuşi... cei mai... (Îşi şterge ochii, în parte.) N-am o frunză de ceapă!

CHIRIŢA: Te înţăleg, fătul meu... dragă arhon spătar... noroc bun!

BONDICI: Da unde merg cucoanele? la teatru?

CHIRIŢA: Ba nu... la bal, la cucoana Nastasiica a banului Afin. Dumneavoastră veniţi la balul Afinoaiei?

BONDICI: Mai târziu... poate...

PUNGESCU (încet lui Bondici): D-apoi nu suntem poftiţi, neneo.

BONDICI (împingându-l cu cotul): Să ne daţi voie a vă întovărăşi până acolo.

CHIRIŢA: Bucuros... Lipon, hai să ne pornim... Guliţă... Guliţă...

GUGULIŢĂ (din odaie): Aud, neneacă.

CHIRIŢA: Gata eşti, suflete?

GUGULIŢĂ: Ca ş-un purces... iată-mă-s. (Iese din odaie cu minavetul în spate.)

CHIRIŢA: Ce-mi văzură ochii!... Cu minavetul vrei să mergi la bal?

GUGULIŢĂ: Cu minavetul... ca să le cânt cucoanelor.

CHIRIŢA: Ai nebunit?... lasă dulapul din spate...

GUGULIŢĂ: Ei... neneacă.

CHIRIŢA: Dă-l gios, c-apoi te las acasă cu Ioana ţiganca... auzi! cu minavetu?... să părem că mergem cu colinda prin sat... Haideţi deacum...

ŢIGANCA (singură): Slavă Domnului că s-au dus... ş-am scăpat... Decât ai avea un stăpân, mai bine şapte slugi. (Se pune pe scaun.)

CHIRIŢA (venind înapoi cu fetele): Aşteptaţi puţin în scară, că ne întoarcem îndată... (Fetelor.) Veniţi încoace degrabă să vă pun puţintel roş... ia aşa, să fiţi mai îmbobocite... şi ceva benghiuri... aşa.. cătaţi să mai zâmbiţi ca la Ieşi, că aşa se mărită fetele.

BONDICI şi PUNGESCU (intrând): Poftiţi, cucoană Chiriţă?

CHIRIŢA: Iaca... ia... Fa Ioană, ie sama la focuri...

ŢIGANCA (în parte): Ei... ba nu, că mi-a fi ruşine...

CHIRIŢA: Haideţi de-acum.

LULUŢA: Maman... eu să joc dacă m-a pofti cineva?

AFIN: Da bine, Luluţă, tu ştii să joci?

LULUŢA: Cum să nu ştiu?... am învăţat la pansion şi valţu, şi cotilionu, şi polca, şi mazurca, şi cadril... toate danţurile.

AFIN: Frumos!... dar ceva carte ai învăţat?

LULUŢA: Şi nemţeşte, şi italieneşte, şi franţuzeşte... toate limbile.

AFIN: Afară de limba ta, limba românească?

LULUŢA: Apoi dacă nu ştie nici madama...

Cei dinainte, CHIRIŢA, ARISTIŢA, CALIPSIŢA şi GUGULIŢĂ

CHIRIŢA: Of! slavă Domnului c-am agiuns cu capul teafăr... Sărut ochişorii, cucoană Nastasiică... Doamne! da rău îi pe uliţa d-tale!

AFIN: Ca pe toate uliţele.

CHIRIŢA: ...uliţe îs aiste?..Ş-apoi vă mai lăudaţi cu Ieşul dumilor-voastre... Cică-i capitalie... aşa capitalie!...

AFIN: Ha, ha, ha... Soro, tare te-ai mâniat pe bietul Iaşi.

CHIRIŢA: Aşa, soro, dacă vă place; tot ştiţi a vă bate gioc de provinţie şi nu vedeţi în ce păcat de coclaură trăiţi.

LULUŢA: Mătuşică... poate că ţi-a mai sărit un dinte pe drum?

CHIRIŢA: Ba n-a sări, că i-a fi ruşine, cu paveua asta pocită... Mi-am muşcat limba de vro şăpte ori pân-aici. Dar nu-ţi uita vorba, cucoană Nastasiică... parcă nu văd încă pe nime la bal?

AFIN: D-apoi încă nu-i vreme... Aice-n Iaşi, pe la noi, lumea se adună de-abia pe la nouă ceasuri... ş-acum îs de-abia opt.

CHIRIŢA: Elei!... măcar... nu mă mir... aice-n Ieşi, pe la d-voastră, toate lucrurile se fac pe dos... dar pe la noi, în provinţie, ne apucăm de gioc cum amurgeşte... şi, slavă Domnului, precum vezi d-ta, nu ne merge prea rău. (Îşi arată talia.)

AFIN (zâmbind): Cu adevărat.

CHIRIŢA: Da bine... ce-o să facem noi acum până la nouă ceasuri?... să şedem aşa, cuc, amândouă?...

AFIN: Nu vreţi să mergeţi la teatru?... este lojia mea.

CHIRIŢA: La ftiatru?... da ce parastuieşte în astă-seară?

AFIN: O piesă nouă... Două fete ş-o nuneacă.

CHIRIŢA: Ei! mă duc, că drept să-ţi spun... mă nebunesc de râs la cel ftiatru.

AFIN: Dacă pofteşti să mergi... trăsura mea-i gata.

CHIRIŢA: Sărut ochişorii... Aristiţo, Calipsiţo... veniţi cu mine.

GUGULIŢĂ: D-apoi eu, neneacă, să nu vin?

CHIRIŢA: Mata, puiule, rămâi aici ca să nu răceşti pe drum... şezi cu duduca Luluţa... (În parte.) Mai ştii pozna?... poate să ne încuscrim mai târziu cu Afinoaia. (Tare.) Hai, fetelor.Cu plecăciune.

LULUŢA, GULIŢĂ

LULUŢA (în parte): Oh! la drôle de figure! (Râde încet.)

GUGULIŢĂ (în parte): Când aş avea încalte minavetul aici!... aş dura un corţent, de-ar ţiui urechile.

LULUŢA (în parte): La drôle de figure! mon Dieu! la drôle de figure. (Râde tare.)

GUGULIŢĂ (în parte): Dec!... ce se tot uită la mine!...

LULUŢA (se apropie de Guliţă): Monsieur Guliţă?... mai sunt mulţi ca d-ta în provinţie?... Ha, ha, ha!

GUGULIŢĂ (în parte): Râde de mine? (Tare şi mânios.) Ba nici unul... auzitu-m-ai?

LULUŢA: Parcă te-ai mâniat?

GUGULIŢĂ: Să ştii că m-am mâniat. Ce ai să râzi de mine?

LULUŢA: Apoi dacă nu mă pot stăpâni... ce să fac?... ha, ha, ha!

GUGULIŢĂ: Ian ascultă... pre legea mea.

LULUŢA: Ce?

GUGULIŢĂ: Acuşi... mă duc acasă.

LULUŢA: Călătorie sprâncenată.

GUGULIŢĂ: Cum ai zis... struncinată?

LULUŢA: Ei! nu te mai răţoi aşa, că nu-ţi şade bine. Hai mai bine să ne jucăm împreună.

GUGULIŢĂ (îmblânzindu-se): De-a puia-gaia?... ori de-a babaoarba?

LULUŢA: Ha, ha, ha!... parcă-i la şcoală...

GUGULIŢĂ: Iar râzi de mine?... mă duc acasă... (Vrea să iasă.)

LULUŢA (oprindu-l): Şezi, că-ţi făgăduiesc să-ţi dau pace deacum. Numai să nu te uiţi drept la mine, că iar mă umflă râsul.

GULIŢĂ: Foarte bine... m-oi uita de-a curmezişul... cu coada ochiului, dacă vrei. Da mata ştii să împleteşti din picioare?

LULUŢA: Auzi întrebare... parcă n-aş fi din Iaşi!

GUGULIŢĂ: Nu te supăra... credeam că fiind mititică... poate că...

LULUŢA: Mititică?... (Se înalţă pe vârful picioarelor.) Te poftesc...

GUGULIŢĂ: Măcar... că şi bunica-i mititică, şi-i de vro şaptezeci de ani. Aşa-i tot tremură capul... Mata de câţi ani eşti?

LULUŢA: De cincisprezece...

GULIŢĂ: Treisprezece?

LULUŢA: Cincisprezece... quinze... (Îi dă trei tifle.) Cinq... dix... quinze...

GUGULIŢĂ (furios): Îmi dai tifla!... Ian ascultă, mamzelă... pre legea mea...

LULUŢA (apropiindu-se de Guliţă): Ce? mă rog, ce?...

GUGULIŢĂ (în parte): Eu, zău, mă duc acuşi acasă...

LULUŢA: Iar te-ai supărat?... da iute eşti...

GUGULIŢĂ: Să ştii că-s iute... ca hreanu...

LULUŢA: Hai să ne împăcăm... vrei?... dă-mi mâna-ncoace.

GUGULIŢĂ (îi dă mâna, în parte): A dracului fetiţă!... mă suceşte ca pe-un titirez.

LULUŢA: Acum... fiindcă suntem prieteni, hai să cântăm şi să giucăm... Vrei, monsiu Guliţă?

SCENA IV

CUCULEŢ : Se vede că balul s-o şi început, deşi n-o sosit încă nici un musafir... Eu sunt cel dintâi.



Cei dinainte, CHIRIŢA, ARISTIŢA, CALIPSIŢA, BONDICI şi PUNGESCU

(coţcarii, dând braţul fetelor, le aduc spre canapea)

CHIRIŢA (intrând furioasă şi făcându-şi vânt cu basmaua): Auzi d-ta aşa batgiocură!... aşa catigorie!... aşa catahrismie!...

AFIN: Ce este, cucoană Chiriţă?... Ce-ai păţit?...

CHIRIŢA: Ce-am păţit?... Foarte-ţi mulţămesc de lozniţă şi de ftiatru. M-am englendisit de minune... (În parte.) AFIN: Cum?... cum?...

CHIRIŢA: Vai!... bată-l concina de auftor... care-a fi acela... da ce are el cu fetele mele, de se leagă nitam-nisam de dânsele?... Auzi! Două fete ş-o nineacă?... Eu cred, ca o proastă, că-i vro istorie cu moral şi mă duc frumos la ftiatru, fără ca să-mi treacă măcar pin gând că oi să mă văd parastuind chiar pe mine...

AFIN: Pe d-ta?

CHIRIŢA: Da ştii?... bucăţică tăietă... Ba încă ce?... să mă arăte la o mulţime de boieri cum mă chinuiesc ca să-mi mărit fetele!... da ce are el cu mine!... ce are el a împărţi cu copilele mele?... aud?...

AFIN: Lasă, cucoană Chiriţă... nu-ţi mai închipui lucruri de pe ceea lume... Ce te superi degeaba?...

CHIRIŢA: Îmi închipuiesc lucruri de pe ceea lume, eu?... da l-am văzut pe ahtoru cela... făcându-şi sprâncenele dinaintea oamenilor. Aşa mi-o venit un paracsân, că am ieşit din lozniţă... şi noroc c-am găsit în scara ftiatrului pe spătaru Pungescovici şi aga Bondicescu, care m-o întovărăşit aici. (Arătându-i.) Iată-i amândoi...(Bondici şi Pungescu se închină.)

AFIN (în parte) Cine i-a poftit la bal?

CUCULEŢ (în parte): Iaca voinicii mei... am să le iau urma toată seara ca un prepelicar.

CHIRIŢA: Doamne! de s-ar face Guliţă mai mare, ca să scrie şi el piesă de ftiatru... am să-l pun să toarne o piesă auftorului... da ştii? să se sature.

CUCULEȚUL aduce îngheţate

AFIN: Ei bine, bine... treacă-ţi mânia acu... şi ia o îngheţată, doar te-i mai răcori... De care pofteşti?... de alămâie?...

CHIRIŢA: Ba nu, că-mi strepezesc dinţii... dă-mi de cea roşie că- mi bate mai bine la ochi.

CUCULEŢ (către Bondici şi Pungescu): Domnilor, nu metahirisiţi în astă-seară un stosişor ceva?

BONDICI: Cu mare plăcere, domnule .

(Se pun la masa de cărţi.)

CUCULEŢ (în parte): Doamne, de i-aş prinde cu vro coţcărie!

(În vremea acestor cuvinte orhestrul începe a executa o polcă en sourdine, care ţine necontenit. Cavalerii, pe rând, poftesc damele la joc şi merg în salonul din fund. Chiriţa, Aristiţa şi Calipsiţa rămân pe canapea.)

CHIRIŢA (Fetelor.) Ţineţi-vă frumos, şi nu fiţi aşa de posomorâte c-o să vie cavalerii să vă poftească... mai zâmbiţi... mai zâmbiţi, Ian priveşte!... toate moachele-s poftite pe rând... numai a mele şed locului parcă-s înfipte... Să vezi că n-or să se mişte toată noaptea! (Se scoală.)

PUNGESCU: Ştos!

CUCULEŢ: Mare noroc ai, domnule!

PUNGESCU: Nu fie dă deochi... mă paşte bine norocul cărţilor.

CUCULEŢ: Să juri că-s măsluite.

PUNGESCU: Ştos!

CUCULEŢ: Nu pot să bat măcar o carte!... ce ghinion!... zece galbeni pe valet!

PUNGESCU (întorcând cărţile): Plie!

CUCULEŢ: Iar plie?

CHIRIŢA: Iaca Guliţă! cum gioacă de frumusel, dragu mamei!... parcă-i un titirez!... Numai voi staţi locului...Guliţă... Guliţă...

GUGULIŢĂ: Aud, neneacă... (Vine lângă Chiriţa.)

CHIRIŢA: Vină, Guguleo, de-ţi gioacă ţâţacele...

GUGULIŢĂ: Bucuros... Hai, ţâţacă Calipsiţo.

CALIPSIŢA: Baiu.

CHIRIŢA: Baiu, baiu?... Ian vezi-le că se şi fasolesc acu?... Mări, ian să vă arăt eu cum să gioacă poalca. Vin-încoace, Guguleo... ce atâtea marafeturi... (Joacă cu Guliţă, cântând.) Polca, polca, vesel joc etc., etc.

LULUŢA (cu mirare lui Pungescu): Monsieur... monsieur...

PUNGESCU: Mademuazel?

LULUŢA: De ce ai tras acu pe riga dedesubtul cărţilor? (Se depărtează.)

CUCULEŢ: Aud?... Ha! coţcarule, cu de-aste-mi umbli?... bine că te prinsei...

PUNGESCU: Ce?... Ce vorbe sunt alea, domnule?

BONDICI: Domnule... satisfacţie să ne dai.

CUCULEŢ: Satisfacţie?... Ian aşteaptă...(le pune cătușele)

CHIRIŢA:... ce catahris îi aista?

CUCULEŢ: Nu-i nici un catahris, cucoană... Am poruncă de la Departament să-i opresc.

TOŢI: Da pentru ce?

CUCULEŢ: Pentru că unu-i Bondici şi celalalt Pungescu: doi coţcari vestiţi din Focşani.

CHIRIŢA (ţipând): Coţi... Vai de mine!

CUCULEŢ: Care au dezbrăcat lumea cu şmecherii şi cărţi măsluite... Aţi înţeles acu?...

CHIRIŢA (ţipând): Coţi... coţi... ginerii mei?... Valeu! am dat cinstea pe ruşine... Ah! ah! (Leşină.)

Afinoaie, Aristiţa, Calipsiţa şi Guliţă pun pe Chiriţa pe canapea şi caută s-o dezleşine.

Cu plecăciune, boieri d-voastră... copilele le-aţi văzut: iată-le-s... Aristiţo, Calipsiţo... (Fetele vin lângă dânsa.) Aiste-s, cum le-am procopsit de douăzeci ş-atâţi de ani... Una-i de 16 pe 17, şi una de 18 pe 19... îi împlinesc la lăsatul săcului... Precum le vedeţi... îs tinerele, frumuşele, curăţele, hărnicele, cu ghitarda lor, cu cadrilul lor, cu franţuzasca lor. Parle france, madmuzel?...

FETELE: Ui, maman.

CHIRIŢA: Le-aţi auzit?... ca apa! Ce ziceţi?... vă place?... Ascultaţi-mă pe mine, că eu ştiu ce ştiu... nu pierdeţi chilipirul de la mână.

TEXTE GRUPA DE TEATRU SEMESTRU II

ADUNAREA FEMEILOR-după Aristofan




PERSONAJE:

PRAXAGORA

FEMEIA I

FEMEIA II

FEMEIA III (VECINA)

FEMEIA IV-femeia Crainic

BLEPYROS

VECINUL

CHREMES



PRAXAGORA: Uitucele, nici una încă n-a sosit aici! Și zorile-s aproape. În curând se va deschide Adunarea. Trebuie să prindem locuri să ne-așternem mădularele acolo-n mare-n taină! Ce s-o fi-ntâmplat? Hi, văd o lumină care se-ndreaptă-ncoace.

PRIMA FEMEIE: E vremea să purcedem!(către a doua femeie)

PRAXAGORA: Hai să-mi chem afar vecina.

VECINA: Tocmai mă-ncălțam. Nici gând să dorm pentru că soțul meu a tras la vâsle toată noaptea și numai adineauri am izbutit să-i fur această mantie.

-sosește încă o femeie-

PRAXAGORA: De ce nu te grăbești?

FEMEIA IV: O, scumpa mea, ce greu mi-a fost să mă strecor și-apoi să fug!Bărbatul meu s-a ghiftuit aseară cu scrumbii și toată noaptea a tușit.

PRAXAGORA: Stați jos acum! Ați dus la împlinire ce-am hotărât de Ziua Umbrelelor de Soare?

FEMEIA I: Eu da! În primul rând pe la subțiori sunt mai stufoasă ca un crâng, precum ne-am înțeles.

FEMEIA II: Eu, îndată ce bărbatul meu pleca în Agora, ungându-mi cu ulei tot trupul, stam la soare toată ziua ca să mă-nnegresc.

VECINA: La fel și eu. În primul rând am aruncat din casă briciul s-ajung păroasă peste tot și-ntru nimic să nu mai semăn a femeie.

PRAXAGORA: Aveți și bărbile?

FEMEIA I: Da, pe Hecate, barba mea e minunată!

PRAXAGORA: Hai să hotărâm ce ne rămâne de făcut, cât încă stelele mai pâlpâie pe cer, căci Adunarea unde ne-am pregătit să mergem se întrunește-n zori.

FEMEIA IV: Priviți ce am adus să am de scărmănat până se umple Adunarea.

PRAXAGORA: Ce faci?

FEMEIA IV: Poate crezi că am să aud mai rău în timp ce scarmăn lâna? Copiii mei sunt goi.

PRAXAGORA: În timp ce scarmănă, uitați-vă! Atât ar trebui ca una dintre noi, în plină Adunare, zvârlind în sus piciorul dintr-o răsucire să-și arate....

Dar dacă ne vor afla pe locuri, șezând, nu vor băga de seamă că ne-ascundem sub aceste haine iar când vom legăna și bărbile agățate, nici unul nu va crede că nu suntem bărbați.

Jur pe ziua care vine, să încercăm această culme a-ndrăznelii: să punem stăpânire pe treburile țării și să-ndreptăm Cetatea, deoarece acum nu mai plutește nici cu pânze, nici cu vâsle!

FEMEIA I: Cum va grăi norodului sărmana ceată cu suflet de femeie?

PRAXAGORA: Mi s-a vorbit că junii care se bâțâie mai mult sunt oratorii cei mai iscusiți. Norocul nostru! Asta-i chiar partea noastră tare.

FEMEIA I: O fi, dar e cumplită și neobișnuința.

PRAXAGORA:Noi tocmai pentru asta ne-am întrunit aici, să pregătim ce vom avea de spus acolo. Hai, potrivește-ți barba!La fel și celelalte care s-au pregătit să țină cuvântări!

Cine vrea să ia cuvântul?

VECINA: Eu.

PRAXAGORA: Pune-ți cununa și....noroc!

VECINA: Cum? Să cuvântez fără să beau?

TOATE: Să bei?

PRAXAGORA: Hai, du-te, cară-te! Ne-ai fi făcut acolo mai mare boacănă!

VECINA: Ce, parcă ”ei” nu beau în Adunare? De-aceea hotărârile pe care le iau, îți par isprăvi de bețivani și de smintiți.

PRAXAGORA: Stai jos! Cu tine nu ne-am pricopsit. Poate poftește alta să ia cuvântul.

FEMEIA I: Să-mi dai cununa! O, voi femei, de față întrunite, mie...

PRAXAGORA: Iarăși ”femei”, sărmano. Așa numești bărbații?

FEMEIA I: De vină-i Epigonos de-acolo. Cum priveam spre el, credeam că stau de vorbă cu femei.

PRAXAGORA: Așează-te la loc, am să țin eu discursul pentru voi. Dar mai întâi cununa.

”La zei înalț o rugă să-ndrepte către bine gândurile noastre.

Eu am din țară, ca și voi, aceeași parte, dar ceea ce mă doare sunt treburile obștii mereu mai putrezite.

Să văd cum își alege tot capete stricate iar de se iscă unul mai bun pentru o zi, în numai zece zile se și ticăloșește.

VECINA: Pe Afrodita, strașnic și bine-ai mai vorbit!

PRAXAGORA: Nemernico, ai pomenit-o pe-Afrodita! Frumos ar fi să faci la fel și-n Adunare!

VECINA: Acolo n-aș fi spus-o!

FEMEIA II: Deștept bărbatul ăsta!

PRAXAGORA: Mă lauzi bine. ”Iar vinovat de toate, poporule, ești tu! Tezaurul obștesc se spulberă în lefuri, tot insul sârguiește doar spre câștigul său și sfatul merge șchiopătând.

Urmați îndemnul meu: socot să-ncredințăm femeilor Cetatea!

TOATE: Pe Zeus! Așa e! Dă-i bătaie, dragul meu!

PRAXAGORA: ”Am să v-arăt că obiceiurile lor le-ntrec pe ale noastre. Mai întâi, pe creștet duc poveri, precum odinioară,

Își coc plăcintele, precum odinioară,

Își sâcâie bărbații, precum odinioară,

și-aduc iubiți în casă, precum odinioară.

Apoi, la strâns bani femeia-i fără seamăn, și nu s-ar lăsa-nșelată, fiind chiar ea obișnuită să înșele. Trec peste celelalte.

Deci, să le-ncredințăm Cetatea.

FEMEIA II: Ce meșteră-i Praxagora! Noi femeile te vom alege strateg. Din clipa asta poți înfăptui tot ce-ai pus la cale.

VECINA: Ai ticluit bine tărășenia dar uite și-o scăpare. Cum să ne-amintim că trebuie-nălțate brațele, când noi avem deprinderea să ne săltăm doar coapsele?

TOATE: Grea treabă!

PRAXAGORA: Totuși se cuvine să votăm cu mâna ridicată, să ne dezvelim un braț până la umăr. Haide! Cât mai degrabă trageți ghetele spartane. Acum sunt toate pregătirile-ncheiate. Înfășurați-vă în mantiile soților.Sprijiniți în bâte, intonați un cântec din bătrâni, care să amintească de felul celor de la țară.

COR:

FIȚI GATA SĂ-I ALUNGĂM DIN ORAȘ PE TOȚI ÎNVÂRTIȚII

Care odinioară când simbria era un singur obol,

Rămâneau să macine vânt prin piața de flori.

Astăzi

Cei ce se vâră în trebile obștei,

Așteaptă să capete doar tribolii,

Precum zilierii simbria.

-Femeile pleacă, se trezește Blepyros-

BLEPYROS:Ciudată treabă! Unde-o fi nevastă-mea?

Mijește ziua și încă nu se-arată. Unde-aș putea găsi un loc pustiu ca-n palmă în care să mă ușurez?Aș! Noaptea peste tot e bine. Pot să-ncep nu mă zărește nimeni.

VECINUL: Măi, cine ești? Nu cumva ești vecinul meu?

BLEPYROS: Ba da, pe Zeus, el însuși.

VECINUL: Da unde e mantaua ta?

BLEPYROS: Nu știu. Am căutat zadarnic.

VECINUL: Nu i-ai cerut neveste-ti o dumerire?

BLEPYROS: Din întâmplare nu-i acasă. S-a furișat afară în pofida mea. Mi-e teamă ca nu cumva să facă una lată.

VECINUL: Pe Poseidon, ceea ce mi-ai spus mi s-a-ntâmplat aidoma. Și soața mea luându-mi haina de purtare, s-a topit.

BLEPYROS:Nici eu ghetele spartane. Dar nevoia dându-mi ghes, am încălțat coturnii ei și am ieșit să nu mă spurc sub pătură.

VECINUL: Ce se petrece? O prietenă cumva s-o fi chemat la prânzișor?

BLEPYROS: La fel aș crede și eu. Nu-i o stricată, după câte știu.

VECINUL: E timpul să merg la Adunare, numai de mi-aș găsi mantaua.(pleacă)

BLEPYROS: Și eu voi merge dar mai întâi(se screme)...O pară pădureață s-a pus de-a curmezișul bucatelor.

CHREMES: Mă, ce faci? Nu cumva te scârnăvești?

BLEPYROS: Acum, pe Zeus, nu mai fac nimic.Tu de unde vii?

CHREMES: Din Adunare.

BLEPYROS: Cum, a și luat sfârșit?

CHREMES: Încă din zori.

BLEPYROS: Ai căpătat obolii?

CHREMES: O, de-ar fi fost așa! Era o gloată deasă de oameni... Nici eu, nici foarte mulți n-am căpătat obolii.

BLEPYROS: Ce treabă-i asta să aduni atâta gloată la ceas atât de timpuriu?

CHREMES:Li s-a năzărit să pună-n chibzuire salvarea statului. A țâșnit un tinerel cu chip plăcut și glăsui poporului de la tribună: ”Dați trebile cetății femeilor în grijă!” Despre femei spunea că sunt ființe doldora de-nțelepciune și spornice-n averi. Mă rog, virtuți și iar virtuți, tot laude pentru-nsușirile femeilor. Mulțimea ciubotarilor bătu din palme, țipând în gura mare că a vorbit cu miez.

BLEPYROS: Și ce s-a hotărât?

CHREMES: Să li se-ncredințeze puterea. Numai asta nu s-a-ntâmplat nicicând în statul nostru!

BLEPYROS: Și s-a decretat?

CHREMES: Precum ți-am spus.

BLEPYROS: În tribunal va sta nevastă-mea sau eu?

CHREMES: Nevastă-ta se va-ngriji de-ai tăi. Tu vei sta acasă și vei trage vânturi.

BLEPYROS: Mă tem de-un lucru, să nu ne pună cu de-a sila...

CHREMES: Ce să facem?

.....

CHREMES: Și dacă n-om putea?

BLEPYROS: O să ne taie...prânzul.

CHREMES:Pe Zeus, tu fă-ți doar treaba, că vei prânzi și vei îmbrățișa din plin!

BLEPYROS: Amarnic e să fii silit!

CHREMES: Dacă din asta Cetatea trage un folos, bărbatul e dator să facă totul.

CORUL: Nainte marș! Să nu răsară vrun bărbat, să nu ne urmăreasca!Priviți în jur!

PRAXAGORA: Am isprăvit, femeilor!Halal noroc! Să nu ne vadă vreun bărbat, dați mantiile jos, scăpați de-ncălțăminte!

BLEPYROS:Praxagora, de unde mi te-ntorci?

PRAXAGORA: Doar n-ai să zici cumva că vin de la ibovnic?

BLEPYROS:(uitându-se la ceas)Ba chiar de la mai mulți.

PRAXAGORA: Dacă poftești, te las să faci dovada.

BLEPYROS: Cum?

PRAXAGORA: Vezi dacă părul meu miroase a parfum.

BLEPYROS: E,parcă o femeie neparfumată nu se culcă!

PRAXAGORA: Eu nu, sărmane!

BLEPYROS: Atunci de ce-ai plecat în zori cu haina mea?

PRAXAGORA: Astă-noapte o prietenă ajunse la sorocul nașterii și mă pofti la ea.

BLEPYROS: Simt în asta ceva necurat! Și n-ar fi trebuit să-ți iei veșmântul tău? În schimb –ai despuiat și-ai aruncat pe mine această boarfă-a ta și-apoi m-ai părăsit ca pe un hoit.

PRAXAGORA: Era cam frig. Eu sunt firavă și subțire. M-am învelit anume ca să mă-ncălzesc. Pe tine te-am lăsat la cald în așternuturi.

BLEPYROS: Află c-ai pierdut șase ocale de grâu pe care le-aș fi câștigat în Adunare.

PRAXAGORA: Nu-ți face griji a născut un băiețel.

BLEPYROS: Cine, Adunarea?

PRAXAGORA:Nu, femeia la care-am fost. Și ce s-a hotărât în Adunare?

BLEPYROS: Se plimbă zvonul că v-au dat Cetatea vouă.

PRAXAGORA: Ce să facem?

BLEPYROS: Să conduceți toate treburile țării.

PRAXAGORA: Pe Afrodita, o cetate fericită de-a pururi!

BLEPYROS: Vă rog nimic să nu schimbați! Nu mă lisiți de pâinea mea!

CHREMES: Măi demone, dă-i voie neveste-ti să spună!

PRAXAGORA: Să nu mai fie nimeni gol, nici oropsit, nici ocărât!

CORUL: Prielnică vreme! Să dovedim ce suntem în stare! Poporul urăște să vadă aceleași orânduieli învechite.

PRAXAGORA: Vă spun: e nevoie ca toți să-și aducă averea-n comun.Să nu fie unul bogat și altul sărac.

CORUL: Vom face să crească o singură viață comună!

BLEPYROS: Cum, viață comună, la fel pentru toți?

PRAXAGORA: Mai întâi am să dau pământul să fie obște la toți, de-asemenea banii și orice avere.Oricum nu vor mai fi de folos în nici o privință arginții.

BLEPYROS: De ce?

PRAXAGORA: Ce-ai câștiga dacă nu ți-ai depune averea?

BLEPYROS: Să zicem că văd o puștancă și...vreau ....N-am nevoie de....

PRAXAGORA: Voi face ca însăși femeia să fie obștescă.

BLEPYROS: Dar cine va lucra ogoarele?

PRAXAGORA: Sclavii. Tu n-ai altă grijă decât să pândești când umbra măsoară zece picioare să mergi la ospăț.

BLEPYROS ȘI CHREMES: Strașnic!

PRAXAGORA: Voi alege o femeie cu glas pătrunzător să-mi fie crainică. (bătaie între cele 4 femei) Tu! Acum trebuie să merg în Agora și-acolo să primesc averile lăsate. Voi pregăti și mesele comune, să aveți chiar astăzi primul praznic.

BLEPYROS: Vom avea un praznic? Am să mă țin scai în urma ta, toți să-și holbeze ochii după mine și să zică ”Ăstai bărbatul strategei. Admirați-l!”(pleacă)

CHREMES: Iar eu să-mi rânduiesc bucată cu bucată avutul și să-l duc în Agora.

(apare imbrăcat în altă mantie)VECINUL: Măi omule, ce-nseamnă toate-aceste troace? Le-ai scos afară pentru că te muți?

CHREMES: Le duc în Agora să le predau Cetății, după cum e legiuit acum.

VECINUL: Lovite-ar! Parcă nu văd că-n fiecare zi se născocesc decrete! Nu cred să-și dea avutul un om întreg la minte. Nu intră-n obiceiul nostru.Să primim, asta-i tot ce trebuie să facem.

CHREMES: Afurisitule, dă-mi pace să-mplinesc ceea ce sunt dator.

VECINUL: Măi, ditamai prostia! Poți și poimâine să le depui.De ce nu stai să vezi ce face lumea?

CHREMES: Averea și-o vor da.

VECINUL: Și dacă nu vor, ai?

CHREMES:Ba da, o vor preda.

VECINUL: Și dacă-s împotrivă,ai?

CHREMES:Ne vom lupta cu ei.

VECINUL: Și dacă-s mai puternici, ai?

CHREMES: Las totul și gonesc.

VECINUL: Și dacă-ți vând avutul, ai?

CHREMES: O, fire-ai tu să crăpi!

VECINUL: Și de-o să crăp, ce dacă, ai?

CHREMES: Ce bine-ai face!

FEMEIA CRAINIC: O, cetățeni, purcedeți de-a dreptul la strategă, când se vor trage sorții, în ce loc veți mânca. V-așteaptă mese-ntinse, aproape să se rupă de-atâtea bunătăți. Ard peștii pe jăratec și iepurii-n frigare, plăcintele-n cuptor. Vedeți ce praznic vă așteaptă! Deschideți fălcile!

VECINUL: Bun. Ia să merg și eu. Dacă așa a hotărât Cetatea?

CHREMES: Dar n-ai vrut să-ți dai averea!

VECINUL: Ce pot să fac? Pe cât putem, se cade să sprijinim Cetatea, aceasta-i legea oamenilor de ispravă.

CHREMES: Și dacă nu te lasă, ai?

VECINUL:Pătrund ca un berbec.

CHREMES: Și dacă dau cu biciul, ai?

VECINUL: Le chem în judecată.

CHREMES: Și dacă-ți râd în față, ai?

VECINUL: Voi smulge tăvile din mâinile ospătarilor.

CHREMES: Plec, n-ai decât să vii.

VECINUL: Stai să-ți ajut să cari.

CHREMES: Să nu le-atingi măcar. Mă tem că-naintea strategei să nu pari tu stăpânul bunurilor mele.

VECINUL: Dar trebuie să născocesc un pont, pe Zeus!Cum să-mi păstrez avutul și totuși să-mi iau partea din ciulamaua obștii?



-țipăt de bărbat, râset de femeie, sunt aduși Chremes și Vecinul legați fedeleș, cele patru femei dansează în jurul lor-

FEMEIA CRAINIC: O, fericit popor și norocoasă glie, o, doamnă-a mea, de-asemeni atât de fericită,

Voi toate, ce v-ați strâns aici cu capu-mbălsămat de gingașe miresme nu vreți să-mi spuneți unde poate fi bărbatul doamnei mele?

FEMEIA I: Rămâi numai pe loc, îmi pare că vei da chiar nas în nas cu el.

FEMEIA CRAINIC: O, fericit stăpân, de trei ori norocos!

BLEPYROS: Eu?

FEMEIA CRAINIC: Chiar așa cine-ar putea să fie mai norocos ca tine?Unde te duci?

BLEPYROS: Se hăpăie gros undeva.

FEMEIA CRAINIC: Soția ta mi-a poruncit să te găsesc și să te-aduc. Mai este vin și prisosesc destule bunătăți. (se dă la el și la un moment îl leagă la ochi cu o eșarfă iar celelalte îl leafă fedeleș și-l așează lângă ceilalți)

BLEPYROS: Ce faceți? Sunt prizonierul vostru?

FEMEIA II: Ca toți bărbații din cetate. N-ați dat voi conducerea Cetății femeilor?

BLEPYROS: Dar ziceați...

FEMEIA II: Adevărat vorbeam că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei

Că voi egalitate, dar nu pentru...căței.(îl leagă și la gură)

FEMEIA I: Acum e ceasul să ne grăbim la ospăț în pași de joc. Iar voi ce-ați ascultat acestea toate luați-vă strachina iute, iute și dați-i bătaie s-apucați: (fiecare va spune câte 2)

Stridiimelcicalcaniguvide

Drobderămășițidecreier

Drescuusturoișibrânză

Sturzipicațicumieregrauri

Guguștiucigolumbiclaponi

Frigăruicedechefal

Codobaturiturturele

Crestedecocoșiumplute.

-apare Praxagora-

PRAXAGORA: Aș vrea să dau judecătorilor un scurt îndemn:

Să ne judece înțelepții după ce-am grăit cu miez,

Să ne judece ghidușii după ce-am rostit cu haz,

Cântăriți-ne cinstit! Nu ne căutați vreo vină pentru c-am ieșit la sorți să jucăm noi cei dintâi.

Trupă! Sus picioarele! Mergem la praznic ca la izbândă!






ZÂNA ZORILOR




PERSONAJE:

ÎMPĂRATUL

PETRU

COSTAN

FLOREA

DOICA-Sf. Vineri

ZÂNA ZORILOR

SOARELE

ZÂNA I

ZÂNA II

ZÂNA III

ZÂNA IV

-muzică, Zâna Zorilor doarme, zânele se-nvârt pe lângă ea-

ZÂNA ZORILOR: Bună dimineața, zânelor! Totul este pregătit?

ZÂNA I: Pe masă e gata colacul abia scos din cuptor.

ZÂNA II: Apă vie să-ți turnăm...

ZÂNA III și IV: Și-apoi cu noi la masă tu vei sta. (îi pun un ștergar în față, iar celelalte două așează castroane de pământ)

ZÂNA ZORILOR: Dragelor...surioarelor...aveți atâta grijă de mine....dar eu am în suflet ceva....

-se reia muzica, intră Petru cântând din nai, fetele adorm, Petru rupe din colac, umple 2 ulcioare cu apă din fântână, o sărută pe Zâna Zorilor și-i lasă o cunună cu flori de câmp. După ce Petru iese din scenă toate fetele se trezesc-

ZÂNA I: Ce-i cu noi?

ZÂNA II: Am ațipit.

ZÂNA IV: Ia priviți! Cineva a mușcat din colacul nostru și a băut din paharele noastre.

ZÂNA ZORILOR: Iară mie hoțul mi-a lăsat o cunună. Oare cine a pătruns în împărăția mea?

TOATE ZÂNELE : Trebuie să aflăm!

SOARELE: Bună dimineața, fata mea! Ce s-a întâmplat?

ZÂNA ZORILOR: Tată! Cineva a pătruns în împărăția mea, a mușcat din colacul meu și a băut din paharul meu!Ajută-mă să-l găsesc, tată!

SOARELE: Cum vrei să te ajut?

ZÂNA ZORILOR: Dă timpul înapoi! Să-l văd, să-l recunosc...

SOARELE: Nu fata mea, vrei să se întâmple o nenorocire?

ZÂNA ZORILOR: Hai, tată, că nu s-o prăpădi lumea...

SOARELE: Bine, fie! Așa-mi trebuie dacă am intrat în lumea asta cu o fată răsfățată!

-pe perete se află un ceas mare ale cărui ace Soarele le dă înapoi-

-intră Costan și Florea care se duelează, Petru îi privește, apoi apare gânditor la fântână și Împăratul-

PETRU: Florea!Costan! Voi nu v-ați întrebat ce are Tata-de-i plânge un ochi și altu-i râde?

FLOREA: Nu.

PETRU: Ia mergeți și-l întrebați acum!

COSTAN: Da de ce noi?

PETRU: Nu sunteți voi frații mei mai mari?

-cei doi se duc la Împărat îi pun întrebarea

COSTAN: Împărate, spune-ne și nouă de ce un ochi îți plânge iar altu-ți râde?

dar acesta dă o palmă la fiecare din cei doi-

FLOREA ȘI COSTAN: Ai văzut frate?

PETRU: E rândul meu.

COSTAN: Noi o ștergem!

PETRU: Tată te rog să-mi spui de ce un ochi îți plânge și altu-ți râde?

-primește o palmă-

PETRU: Te rog, tată, spune-mi secretul ochilor tăi!

-primește o palmă-

PETRU: Ce palmă grea! Da...nu-i nimic!Fie ce-o fi!Mai întreb o dată...! Tată te rog să-mi spui imediat de ce un ochi îți plânge și altu-ți râde?

ÎMPĂRATUL:Petru, băiatul meu, de când aștept ca unul dintre băieții mei să dea dovadă de curaj!Vezi tu, ochiul stâng râde de bucurie: am trei feciori mari, voinici, frumoși! Ochiul drept plânge fiindcă nu știu dacă unul din voi va fi în stare să apere țara.

PETRU: De cine tată? Că nu știu ca cineva să vrea să ne atace!

ÎMPĂRATUL: Vecinii sunt vicleni...nu se știe niciodată. De aceea m-am hotărât să vă pun la încercare. Cine va reuși să-mi aducă apa vie de la Împărăția Zânei Zorilor, va fi numit succesorul meu la tron.Numai apoi ochii mei voi râde.(iese)

PETRU: Tată, stai..(iese și el)

-intră Doica-

DOICA: În sfârșit s-au întors Costan și Florea.Din păcate n-au reușit s-aducă apa vie.

PETRU:Doică, sunt gata de plecare. Poate reușesc eu acolo unde frații mei n-au izbutit.

DOICA: Stai să te-nvăț ceva! Cere-i Împăratului straiele lui din tinerețe, cu care câștiga orice bătălie.

PETRU: Bine.

DOICA: Adu-mi și mie un ulcior cu apă vie să-mi spăl bătrânețea, că tare m-am săturat de ea!În schimb ține de la mine un nai: veză că sunetul lui e fermecat, cine-l aude adoarme pe loc! Ia-l că vei avea mare nevoie de el!

PETRU: MulȚumesc.

DOICA: Stai că n-am terminat! Ia și oglinda asta fermecată! Când vei voi să afli vești despre cei de-acasă, uită-te în ea:o să-ți spună tot ce se-ntâmplă! Și năframa asta te va apăra de foc, furtună și apă!Du-te cu Dumnezeu! Să te-ntorci sănătos!

PETRU: Sărut-mâna pentru tot!

-Petru iese –

-în timpul dialogului următor iese și Doica-

SOARELE: Ai văzut, fata mea?

ZÂNA ZORILOR: Da...am văzut..Trebuie să chibzuiesc...

-Soarele aduce timpul la locul lui-

-intră Florea și Costan –

FLOREA: Frate Petru!

COSTAN: Frățioare!

PETRU: Bine v-am găsit! Credeam că a-ți pierit!

COSTAN: Da de unde. Ne-am întors acasă cu mâna goală.

PETRU: Ce face tata?

FLOREA: Rău face.

COSTAN: Nu mai vede deloc.

PETRU: Și voi vă ocupați de împărăție, nu?

FLOREA: Am vrea noi!

COSTAN: Ai adus apa vie?

PETRU: Da! Uite ulcioarele!

FLOREA: Hai să le ducem repede la tata să se vindece! –vrea să ia ulcioarele-

PETRU: Nu. Eu l-am adus, eu îl duc!

FLOREA: Vream doar să te ajut...

COSTAN (vede fântâna): Nu ți-e sete? Uite o fântână! Adu și tu niște apă proaspătă!

PETRU: Mă duc, voi aveți grijă de apa vie.

-Petru e aruncat în fântână-

-apare Împăratul, orbecăind prin spațiu-

FLOREA: Tată, ți-am adus apă vie de la Fântâna Zânei Zorilor!

COSTEA: Spală-te cu ea pe ochi!

ÎMPĂRATUL: Mulțumesc Doamne că văd din nou! Dar Petru unde este?

COSTAN: Nu știm Tată! Nu l-am întâlnit!

ÎMPĂRATUL: Trebuie să mă țin de promisiune: vă dau vouă împărăția s-o conduceți iar eu mă voi odihni, că sunt bătrân.(iese)

FLOREA: Sunt împărat!

COSTAN:Sunt împărat!

FLOREA: Și Petru....Parcă-mi pare rău de el...

COSTAN: Hai să ne cinstim împărătește!

ZÂNA ZORILOR: Spune-ți ape curgătoare unde este Petru oare?

ZÂNA I ,II, III, IV: Pe pământ în lung și-n lat nicăieri nu l-am aflat!

ZÂNA ZORILOR: Tată Soare, fă răcoare! Ia lumina minunată și fă noapte-ntunecată până ce Petru s-arată.

SOARELE (este învăluit de cele patru zâne în pânza albastru închis): Fata mea! Nu se cade să te răzbuni pe toți oamenii...

ZÂNA ZORILOR: Ba se cade! Pieri lumină minunată până ce Petru s-arată! Noapte pe întreg Pământul! Să nu bată deloc vântul! Suferință-nnegurată până ce Petru s-arată...

-Ies cu toții-

DOICA: Unde ești, fecior viteaz?

FLOREA: Doică, tu știi de ce izvoarele nu mai curg limpezi?

COSTAN: Tu știi de ce s-a întunecat cerul? De ce totul s-a uscat?

DOICA: Mai bine să-mi spuneți voi doi...ați fost la Zâna Zorilor după apă vie?

CEI DOI: Da!

DOICA: Ați luat apă din fântână?

CEI DOI: Da!

DOICA: Ați sărutat-o pe Zâna Zorilor?

CEI DOI: NU!

DOICA: V-am prins! Ați mințit! Spuneți adevărul, repede!

FLOREA:Ce ...adevăr?

DOICA:Povestiți cum s-a întâmplat...

COSTAN: Știi...ne-am dus să-l întâmpinăm pe Petru...ne-am întâlnit cu el...am vorbit de una...de alta

FLOREA: Și ni s-a făcut sete!

COSTAN: Și Petru a căzut în fântână.

DOICA: Așa...singur?!

FLOREA: N-am putut să-l scoatem....am încercat...lanțul s-a rupt...

FLOREA: Fântâna era adâncă....

DOICA: Plecați din fața ochilor mei! Să nu vă mai văd!

DOICA: Vânt de la apus unde mi l-ai dus?Vânt de primăvară adu-l iute. Petru să se-arate mai pe înserate.

-vede fântâna și năframa-

DOICA:Fântână cu apă rea.

ZÂNA ZORILOR: Nicăieri nu l-am aflat pe cel ce m-a sărutat!

Oare nu e Petru-n ea?

DOICA: Fântână de mult secată adu-mi-l pe Petru-ndată!

-îl scot pe Petru leșinat-

DOICA: Praf de rouă cules pe lună nouă și fiertură ne-ncepută patru nopți la rând făcută.

ZÂNA ZORILOR: Apă vie din fântână purtată o săptămână. Îl stropesc cu apă vie Petru-al nostru să învie...

ZANA I și IV: Să fie din nou treaz, să fie din nou viteaz.

ZÂNA II și ZÂNA III: Petru cu inimă bună să ne-aducă iar lumină...

DOICA: Vino adiere să prindă putere.

ZÂNA ZORILOR: Vino vânt duios să fie frumos!(de sub pânze apare Soarele)

Vino, Tată-Soare, vino înapoi!Petru drag bărbat ce m-a sărutat adu-l înapoi!

-Petru se trezește, Zâna Zorilor îl îmbrățișează-

ZÂNA I: Curgeți,voi, izvoare ape călătoare!

ZÂNA II: Și tu adiere adu mângâiere!

ZÂNA III: Azi avem o nuntă cu lume multă.

ZÂNA IV: Zâna Zorilor mireasă de Petru voinic aleasă.

ZÂNA I: Soarele zâmbește, Sus pe boltă crește!

PETRU: Dară frații mei?

COSTAN: Iartă-ne frate!

PETRU: Vă iert! Amândoi să împărățiți la fel de bine cum a făcut-oTata Împăratul!

FLOREA: Îți mulțumesc, frate Petru!

ZÂNA II: Să ne bucurăm că e nuntă mare și e sărbătoare!

ACTIVITĂȚI CLUB 2009

Sâmbătă, 19 DEC 2007 a avut loc în sala de spectacole a Clubului Spectacolul ”Cand jucariile spun pa”. Au evoluat trupele

Omide- cu piesa ”Cand jucariile spun pa”(adaptare dupa Sandina Stan
ARLECHINU-ITII- ”REVOLTA POVESTILOR”